duminică, 3 ianuarie 2016

Împreună (cu Hurdis) Rezistăm

"Bună, eu sunt Cristina. Sunt obsedată de floarea soarelui şi fac icter mecanic dacă laşi păr la baie pe undeva."

Poate nu chiar cu aceste cuvinte, dar ceva foarte asemănător, mi se prezenta în 2007 Cristina Hurdubaia, pe vremea când abia mă mutasem în Bucureşti şi ne-a fost dat să împărţim acelaşi apartament. 

Nu am interacţionat foarte mult în cele 4 luni cât am locuit împreună, dar ceea ce-mi amintesc despre ea este că avea un program infernal şi poseda aproximativ vreo 30 de perechi de tenişi.

Moldoveancă de-a mea, cu gura spurcată, stăteam la cafele şi bârfe atunci când timpul ne permitea, şi îmi amintesc cu mare drag poveştile ei de acasă. - "Ai promis şi promisatu-i promisat!"

După ce m-am mutat, nu ne-am mai văzut niciodată. Însă cu mare drag i-am urmărit activitatea ca om de televiziune, presă şi implicare în muzica românească underground.

Îi mai citeam uneori postările amare sau hazlii de pe facebook, şi mă bucuram nespus atunci când erau în ton cu gândurile mele.

Fără doar şi poate, Colectivul ne-a afectat pe toţi, într-o mai mică sau mai mare măsură, şi oricât de brutal ar suna, sunt mândră să zic că toţi oamenii pe care îi iubesc şi îi apreciez enorm au vărsat măcar o lacrimă şi au aprins cel puţin o lumânare. De ce zic că sunt mândră? Fiindcă asta mi-a arătat că nu degeaba îi ţin in jurul meu. Că-s oameni mişto, care şi-ar fi dat şi hainele de pe ei ca să ajute, dacă eu aş fi fost acolo iar azi aş fi zăcut pe un pat de spital, sau mai rău.

Pe mine Colectivul m-a lovit în coşul pieptului ca un taur înfuriat. Nu puteam să respir. Să gândesc. Să mă mişc. Tot ce simţeam era o durere imensă. Atât. M-a schimbat mult acest tragic şi nedrept infern. M-a remodelat. Şi am învăţat atât de multe din el...

Însă, durerea mea a rămas mută. A fiert, a dat în clocot şi apoi mi-a rămas o arsură pe suflet. O port cu mine zilnic, şi plâng mereu. Şi nici demiterea lui Ponta, nici închiderea patronilor clubului, nimic n-o să-mi repare gaura asta din abdomen care mi-a zdruncinat tinereţea.

Însă, mai frumos şi mai ajutător ca Hurdis, n-a suferit nimeni. Omul acesta şi-a abandonat viaţa socială, personală, profesională, totul!, şi s-a dedicat 100% pentru a ajuta. Cu orice. Cu mult. Cu putin. Cu totul! Şi nu ne lasă să uităm, iar pentru asta, o iubesc! 

Cristina, nu ne-am mai văzut de 8 ani, dar vreau să ştii că te iubesc. Si lumea merită să ştie că există oameni ca tine.

Îţi mulţumim pentru #impreunarezistam şi îţi mulţumim că exişti!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu