duminică, 15 februarie 2015

Eu eram goală.

Îi împrumutasem timpul, răbdarea şi dragostea mea. Le-a strâns bine în bagaje, şi am ieşit amândoi pe uşă. În clipa aceea am ştiut că atunci îl văd pentru ultima dată. Despărţirea a fost scurtă şi banală, ca atunci când îţi conduci o mătuşă sâcâitoare. În autobuz lumea râdea zgomotos, acoperindu-mi gândurile fremătânde să reverse din mine.

Exact cu doi ani în urmă, în ultima duminică din iulie, m-a sunat să mă invite la film. Am fost la Cinema Dacia, un cinematograf vechi şi damblagit, cu scaune rupte şi sucuri expirate la intrare. M-a ţinut două ore de mână, până ne-au transpirat palmele iar la final m-a întrebat dacă mi-a plăcut. I-am răspuns zâmbind că da, însă nu mă refeream la film.

Obişnuiam să ne plimbăm pe străduţe înguste, unde nu mai fusesem niciodată. Seara mă conducea acasă şi mă săruta scurt şi uscat înainte să plece. Alte dăţi, mergeam la cafenea. Mă asculta ore în şir povestind despre Edgar Allan Poe şi tragica sa viaţa curmată în mizerie şi alcoolism. Cumpăram zeci de cărţi pe care nu apucam să le citim şi urmăream documentare despre lucruri care nu ne interesau. Îmi plăcea să-l privesc gătind, avea o dexteritate extraordinară. Îmi făcea prăjituri, câteodată. Erau atât de rele la gust, încât mi se strepezeau dinţii, dar nu i-am spus niciodată.

Câteodată mergeam la muzee. Mă purta de mână pe coridoarele lungi, şi-mi explica lucruri pe care nu le înţelegeam. Vara ieşeam în curte, şi ne udam cu furtunul. Mă fugărea printre flori şi mă trântea în iarbă, lăsând soarele puternic să-mi invadeze faţa. Stăteam în hamac şi îmi citea poezii, încercând să mă facă să-l plac pe Eminescu. Dar nu reuşea decât să facă să-mi placă el mai mult.

În lumea asta schiloadă şi tembelă, el aducea un sens cuvântului împreună, cu doar un zâmbet.
Doi ani, au trecut uşor. Păstrasem imaginile în batiste brodate, fără să schiţez niciun gest. Nu era loc de păreri de rău sau regrete. Nu-şi găseau locul în autobuzul acela plin de oameni zgomotoşi. Am păşit cu încredere pe piatra cubică din gară, lăsându-mi toate sentimentele pe scaunul de la geam.
Gările sunt mereu pline de oameni trişti. Oameni care nu ştiu de unde vin şi unde se duc, oameni încărcaţi până la refuz de resentimente şi amintiri. Eu ştiam de unde vin, şi tocmai de aceea nu-mi păsa unde mă duc. M-a privit câteva secunde în ochi, marcând sfârşitul extrem de brutal. N-a spus nimic.

Am rămas pe peron, aproape absentă. După câteva minute de vuiete de locomotive, m-am întors acasă. Casa era goală. Eu eram goală.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu