sâmbătă, 13 decembrie 2014

Sunt bine

Stând la o ţigară şi-un pahar de vorbă cu un prieten, mi-a spus că noi, femeile, minţim mai mult decât bărbaţii. C-o facem inocent şi aproape fără să ne dăm seama, e altceva, dar în fond tot minciuni sunt.

Citisem cândva că oamenii spun în medie cam 3 minciuni pe zi, deci aproximativ 1095 pe an, iar cea mai des întâlnită este “sunt bine”. Sunt bine când mă doare capul sau când mă sâcâie ulcerul, sunt bine când am prea multă treabă şi prea puţin timp, sunt bine când nu găsesc niciun motiv dimineaţa să mă dau jos din pat. Tot bine sunt şi când sufăr, sunt chiar si mai bine când mă turmentează un milion de gânduri masochist de dureroase. E simplu aşa. E uşor şi comod şi aproape că încep să cred şi eu – că ştim cu toţii că e un fel de-a spune, e cu totul altceva. Nu vrem să ştim cu adevărat ce simte şi ce crede omul de lângă noi. “Sunt bine” e un fel de “ştiu că nu-ţi pasă şi nu-mi pasă că nu-ţi pasă, dar apreciez că m-ai intrebat”. Acum câteva luni, şi eu “eram bine”. M-a întrebat A. anul trecut, spre final de sodomie sentimentală, cum sunt. Dacă n-aş fi spus că sunt bine, probabil i-aş fi zis:

“Cum sunt? Vrei să ştii cum sunt? Sunt abandonată într-un spasm nevrotic de mânie controlată. L-aş călca în picioare, l-aş strivi sub greutatea anilor ce mi i-a surpat in cearcăne. Dincolo de orice urmă de regret, l-aş lăsa zbătându-se în mizeria vinovăţiei. Nu-l iert. Nu pot, şi chiar dacă aş putea, n-aş vrea… şi cu toate astea, mă întorc mereu. E o buclă dureroasă ce se repetă la infinit, nu mă pot opri, sunt hipnotizată, imbecilizată, îndoctrinată. Mi-a plămădit în pântece un cult, şi-am aderat la el orbeşte. E aberant sentimentul ăsta ce mă încearcă, cum că e nedrept să-l extirp din viaţa mea. De ce-ar fi? Ştii tu cât de obositor e războiul acesta dintre a şti ce trebuie să fac şi greutatea de-a o face efectiv? De unde să iau atâta sânge rece încât să se coaguleze-n nepăsare? Sunt intrigată. Sunt obosită. Sunt o hidoşenie a naturii.”

Am ales în schimb să spun că sunt bine. Oamenii nu vor să-ţi audă demonii horcăind. Am minţit? Desigur… Mi-am crezut minciuna? Oh, cât mi-am crezut-o. Poate minciuna aceea nevinovată m-a condus să uşor şi sigur pe drumul corect. Trebuia cumva, oricum, să ajung să fiu bine. Astăzi mi-e groază de locul acela din interiorul meu unde ştiu că stă închis un monstru hidos care face parte din mine. Mi-e groază de gândul că dacă renunţ la el, voi rămâne cu-n mare gol pe care n-am să-l pot umple cu nimic.

Cicatricile pe care le purtăm sunt doar semne că, la un moment-dat, am considerat că merită să luptăm pentru ceva. Dar mă întreb eu aşa, in liniştea sâmbetei şi-n miros de cafea, să fi meritat oare?

Sunt bine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu