duminică, 22 iunie 2014

Unde mergem astăzi? / Oriunde, dar cu metroul!

Propovăduiam acum ceva vreme lecţii despre fericire, ca şi când ar fi fost prietena aceea cu care îmi beam cafeaua duminică dimineaţă într-o cafenea simpatică de lemn, la colţul unei străzi în stil gothic. De parcă ne ştiam de-o viaţă şi îmi câştigasem dreptul s-o judec şi s-o explic altora. 

Ceea ce mă râcâie pe gât nu e musai faptul că, probabil, ne-am izbit întâmplător la metrou şi tot ce-am fost în stare să zic a fost "pardon", ci felul ăsta tembel în care o ignor până aproape de nepăsare, mimând în speţă, o minciună.

Îmi place să merg cu metroul. Ce se întâmplă dimineaţa în metroul de Pipera e poezie la superlativ, îmi gâdilă simţurile şi-mi oferă o stare inexplicabilă de beatitudine. Când se deschid uşile, nu intră oameni, ci poveşti. Le poţi citi gândurile pe chip. Privesc în gol şi îşi sprijină mainile de barele reci de metal, suflând, fără voie, miros de cafea şi menthol în ceafa celui din faţă, dorindu-şi ca ziua să îşi găsească sfârşitul în cearşaful rece, cu-n braţ aruncat peste gâtul lor. Se mişcă lent, în ritmul metroului, cu căştile în urechi, visând efectiv cu ochii deschişi. Ce poate fi mai poetic decât disimularea fericirii, in miros de plafonare şi cuşcă de metal? Mă deprimă şi mă revigorează în acelaşi timp. Da, trebuie să recunosc. Metroul este plăcerea mea vinovată, în metrou sunt fericită. 

Un om deştept spunea cândva că suma viciilor este mereu constantă. Mă întreb, oare la ce am renunţat eu, pentru recunoaşterea plăcerii din plimbarea zilnică de şase staţii?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu