duminică, 29 iunie 2014

Cafeaua de la ora 5

Departe de-a fi lucidă, mă gândesc uneori cât de mult a contat felul în care am crescut, cat de mult mi-au impactat modul de gândire ceştile de cafea cu buza suflată-n aur, din care bunica mea îşi sorbea tacticoasă cafeaua, în fiecare dupămasă la ora 5 fix. Am crezut multă vreme că ăsta e felul firesc ala lucrurilor, că o casă trebuie să aibă tablouri pe pereţi şi covoare pe parchetul strălucitor. Am crezut că dacă o femeie poartă pantofi, este de prost gust să nu poarte şi dres. Am crezut că dacă ai o bibliotecă in sufragerie, rafturile trebuie umplute cu cărţi. Şi am crezut, de asemenea, că toată viaţa voi fi înconjurată de oameni care îmi vor împărtăşi modul de-a gândi. 
 
Am plecat de acasă fiindcă mă tulbura mirosul de tei al străduţelor înguste, mă sufoca familiaritatea ce plutea în aerul greu şi apăsător, mă rodeau în tălpi pietrele ce-mi ştiau pasul. Visam să strălucesc într-un oraş mare şi luminat, unde nu-mi ştie nimeni numele şi unde puteam să mă redefinesc. 
Am venit aici, în locul care, fără să-mi dau seama, m-a modelat în femeia ce sunt astăzi. Tapetul scorojit de pe pereţi, linoleumul îmbâcsit, faianţa ciobită, duşurile înfundate... toate astea mi-au provocat un dezgust dus până la dispreţ. Lumea în care păşisem era una murdară, incultă până aproape de ignoranţă şi complet lipsită de valori. Infatuarea şi falsitatea cocleau în aer precum mirosul acela de boală, ce-l emană spitalele. Venirea aici a pus între mine şi fostul meu stil de viaţă un hău imens. M-am trezit mâncând din farfurii ciobite de ani şi râcâind vopseaua de pe geamurile soioase. Eu nu ştiam să trăiesc aşa. Eu nu credeam că cineva poate trăi aşa. 
 
Îmi afundam în fiecare seară chipul în aşternurile mele imaculate, şi lăsam lacrimi să-mi curgă involuntar pe chip. Sunam zilnic acasă şi le spuneam cât de fericită sunt şi cât de bine îmi merge, înghiţind în sec orice oftat râvnea să iasă cu sălbăticie din copila ce eram cândva. Am simţit realitatea ca pe-un uriaş cu braţe de fier, ce mă cuprinsese cu violenţă şi mă scuturase până la ultima suflare. Am muncit mult, m-am prostituat intelectual într-o lume condusă de imbecili, mi-am ros coatele şi genunchii până am răzbit şi am putut să stau dreaptă. 
Astăzi, în casa mea sunt covoare pe parchetul strălucitor şi tablouri pe pereţi, iar în bibliotecă am cărţi – şi mereu port dres atunci când mă încalţ în pantofi. Şi mereu, oriunde aş fi, îmi voi aminti cu drag de bunica mea care în fiecare dupămasă la ora 5 fix îşi sorbea tacticoasă cafeaua din ceşti cu buza suflată-n aur. Eu nu ştiu să fiu altfel, nu pot să fiu altfel.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu