duminică, 13 aprilie 2014

Cine sunt, cine eşti, oare mă mai iubeşti?

Ieri am flirtat nesimţit de frumos cu un gând ce mă râcâie de ceva vreme. Am aruncat în Univers un simplu gând. Răspunsul a fost prompt, arătându-mi că Pavlov a avut dreptate în descoperirile lui.

"Ce frumos miroşi!", zise el adulmecându-mi gâtul si muşcând uşor.  După 7 ore de dansat fără întrerupere, te cred şi eu că miros frumos. Miros a tot ceea ce e greşit cu generaţia mea. Miros a muzică electronică, nopţi nedormite, tutun, parfum obscen de scump şi inimă frântă. Şi dacă aburii de alcool nu mi-au deformat complet realitatea, imi amintesc vag că tu miroseai a vanitate. Şi mi-a plăcut.

Mi-am dat, tot ieri, seama cât pot fi de duală. Pot să îmi imbrac dresul, în mişcări lascive, să îmi încalţ pantofii cu toc înalt şi subţire, să îmi aranjez rochia neagră impecabilă şi să urc cu spatele drept pe scările Operei Naţionale, ca mai apoi să mă aşez pe locul meu de la balcon şi să privesc cu lacrimi în ochi cum Aida şi Radames mor pentru că au îndrăznit să viseze... iar câteva ore mai târziu, să înlocuiesc pantofii cu bocanci, rochia cambrată cu una mult prea scurtă şi machiajul discret în nuanţe de beige cu un gri ce denotă promiscuitate şi să beau shot-uri de Olmeca pulsând impreună cu muzica zdruncinantă din club.

Sunt domnişoara elegantă de pe rândul 3 de la Operă şi sunt zvâcnetul de energie din mijlocul ringului de dans. Sunt tot ce-am vrut să fiu şi tot ce-aş fi putut alege să nu fiu.

Şi totuşi... cine sunt?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu