duminică, 3 ianuarie 2016

Împreună (cu Hurdis) Rezistăm

"Bună, eu sunt Cristina. Sunt obsedată de floarea soarelui şi fac icter mecanic dacă laşi păr la baie pe undeva."

Poate nu chiar cu aceste cuvinte, dar ceva foarte asemănător, mi se prezenta în 2007 Cristina Hurdubaia, pe vremea când abia mă mutasem în Bucureşti şi ne-a fost dat să împărţim acelaşi apartament. 

Nu am interacţionat foarte mult în cele 4 luni cât am locuit împreună, dar ceea ce-mi amintesc despre ea este că avea un program infernal şi poseda aproximativ vreo 30 de perechi de tenişi.

Moldoveancă de-a mea, cu gura spurcată, stăteam la cafele şi bârfe atunci când timpul ne permitea, şi îmi amintesc cu mare drag poveştile ei de acasă. - "Ai promis şi promisatu-i promisat!"

După ce m-am mutat, nu ne-am mai văzut niciodată. Însă cu mare drag i-am urmărit activitatea ca om de televiziune, presă şi implicare în muzica românească underground.

Îi mai citeam uneori postările amare sau hazlii de pe facebook, şi mă bucuram nespus atunci când erau în ton cu gândurile mele.

Fără doar şi poate, Colectivul ne-a afectat pe toţi, într-o mai mică sau mai mare măsură, şi oricât de brutal ar suna, sunt mândră să zic că toţi oamenii pe care îi iubesc şi îi apreciez enorm au vărsat măcar o lacrimă şi au aprins cel puţin o lumânare. De ce zic că sunt mândră? Fiindcă asta mi-a arătat că nu degeaba îi ţin in jurul meu. Că-s oameni mişto, care şi-ar fi dat şi hainele de pe ei ca să ajute, dacă eu aş fi fost acolo iar azi aş fi zăcut pe un pat de spital, sau mai rău.

Pe mine Colectivul m-a lovit în coşul pieptului ca un taur înfuriat. Nu puteam să respir. Să gândesc. Să mă mişc. Tot ce simţeam era o durere imensă. Atât. M-a schimbat mult acest tragic şi nedrept infern. M-a remodelat. Şi am învăţat atât de multe din el...

Însă, durerea mea a rămas mută. A fiert, a dat în clocot şi apoi mi-a rămas o arsură pe suflet. O port cu mine zilnic, şi plâng mereu. Şi nici demiterea lui Ponta, nici închiderea patronilor clubului, nimic n-o să-mi repare gaura asta din abdomen care mi-a zdruncinat tinereţea.

Însă, mai frumos şi mai ajutător ca Hurdis, n-a suferit nimeni. Omul acesta şi-a abandonat viaţa socială, personală, profesională, totul!, şi s-a dedicat 100% pentru a ajuta. Cu orice. Cu mult. Cu putin. Cu totul! Şi nu ne lasă să uităm, iar pentru asta, o iubesc! 

Cristina, nu ne-am mai văzut de 8 ani, dar vreau să ştii că te iubesc. Si lumea merită să ştie că există oameni ca tine.

Îţi mulţumim pentru #impreunarezistam şi îţi mulţumim că exişti!

marți, 3 noiembrie 2015

Ne-ați numit sataniști, noi vă numim ucigași!

Trei zile nu am putut să spun nimic, iar astăzi adun cuvintele din zece colțuri de suflet sfărâmat.

Ne-ați blamat că ne-am pus poze negre la profilele de facebook, c-am făcut tragedia asta să fie despre noi. Este despre noi. Despre noi toți. Despre cei ce-au pășit în flăcări să salveze suflete, despre cei ce i-au plâns, despre cei ce au supraviețuit, despre cei ce-i vor purta toată viața în rugăciunile lor.

Ne-ați blamat că ne-am adunat cu hoardele în cutia morții fără uși, c-am invocat Satanele și am primit ce am meritat. Știți despre ce cântau prietenii noștri din Goodbye to Gravity, despre care ați zbierat că incantau spiritele de Halloween și-au meritat să moară?

"Nu suntem numere, suntem liberi și suntem atât de vii fiindcă ziua în care renunțăm este ziua în care murim!"

Ne-ați blamat încă de pe vremea când ne adunam pe plajele din Vamă și cântam pașnici la chitări despre prietenie, iubire și iubire de țară. Nu pletele și gecile noastre de piele au distrus moralitatea națiunii, ci ignoranța, lăcomia și răutatea voastră.

Ne-ați blamat că suntem niște drogați infecți, scursuri are societății. În seara aceea au murit oameni cu facultăți, oameni citiți, înțelepți, oameni cu coloană vertebrală, oameni cu suflet bun, oameni frumoși, frați, surori, părinți și prieteni. 

Însă știți care este cea mai dureroasa diferență dintre noi și voi? Dacă voi, ca și noi, ați fi ars ca șobolanii într-un club de manele, noi tot am fi plâns, am fi aprins o lumânare, v-am fi numit eroi și am fi ieșit în stradă să fim solidari, am fi donat sânge și am fi strâns mâini în mâinile noastre. Ne-ați numit sataniști, noi vă numim ucigași! Ucigași de spirite, de etică, de morală, de omenie.

Să vă fie rușine! Încă plângem și ne îngropăm prietenii, dar să nu vă mirați de ziua în care toți cei ce am plâns acum, ne vom uni într-un singur scop.


joi, 3 septembrie 2015

Gri

Pentru mine lucrurile nu sunt niciodată gri. Sunt fie albe, fie negre. Sunt extremistă. Sunt dictatoare. Şi urăsc cu o pasiune bolnavă oamenii care se scaldă aşa, într-o doară, într-un gri blazat. Eu nu iert. Nu uit. Nu îmi încalc promisiunile. Nu dau a doua şansă. Nu reîncălzesc supa. Şi mă dezgustă infinit cei ce fac asta.

Mi-a fost dat de curând să cunosc un om gri. Era un gri perlat, uşor lucios şi kitschos. Mi-a plăcut, n-am să te mint, cu toată reticenţa şi analiza mea exagerată. Cât de rău poate fi?, mi-am zis.

Astăzi nu scriu despre un om gri căruia i-am permis să mă scoată din zona de confort. Astăzi nu scriu. Astăzi mă confesez.

Hai să-ţi explic eu cum stă treaba cu oamenii ăştia gri. Sunt alunecoşi. Şi te atrag, aşa orbeşte şi tâmpeşte, în lumea lor mizerabilă. Lumea aia în care noi nici nu am şti să trăim.

Ştii care-i confesiunea? Că omul ăsta gri m-a facut într-o săptămână mai fericită decât m-ai făcut tu în atâta amar de ani. Şi te urăsc pentru asta. Da, pe tine. Nu, nu pe el. Pe tine. Pe tine, idiot îngâmfat şi egocentrist, cu lumea ta în alb şi negru, cu încăpăţânarea ta cretină, cu tot.

De azi tolerez griul. Şi tot de azi, nu te mai tolerez pe tine.


duminică, 15 februarie 2015

Eu eram goală.

Îi împrumutasem timpul, răbdarea şi dragostea mea. Le-a strâns bine în bagaje, şi am ieşit amândoi pe uşă. În clipa aceea am ştiut că atunci îl văd pentru ultima dată. Despărţirea a fost scurtă şi banală, ca atunci când îţi conduci o mătuşă sâcâitoare. În autobuz lumea râdea zgomotos, acoperindu-mi gândurile fremătânde să reverse din mine.

Exact cu doi ani în urmă, în ultima duminică din iulie, m-a sunat să mă invite la film. Am fost la Cinema Dacia, un cinematograf vechi şi damblagit, cu scaune rupte şi sucuri expirate la intrare. M-a ţinut două ore de mână, până ne-au transpirat palmele iar la final m-a întrebat dacă mi-a plăcut. I-am răspuns zâmbind că da, însă nu mă refeream la film.

Obişnuiam să ne plimbăm pe străduţe înguste, unde nu mai fusesem niciodată. Seara mă conducea acasă şi mă săruta scurt şi uscat înainte să plece. Alte dăţi, mergeam la cafenea. Mă asculta ore în şir povestind despre Edgar Allan Poe şi tragica sa viaţa curmată în mizerie şi alcoolism. Cumpăram zeci de cărţi pe care nu apucam să le citim şi urmăream documentare despre lucruri care nu ne interesau. Îmi plăcea să-l privesc gătind, avea o dexteritate extraordinară. Îmi făcea prăjituri, câteodată. Erau atât de rele la gust, încât mi se strepezeau dinţii, dar nu i-am spus niciodată.

Câteodată mergeam la muzee. Mă purta de mână pe coridoarele lungi, şi-mi explica lucruri pe care nu le înţelegeam. Vara ieşeam în curte, şi ne udam cu furtunul. Mă fugărea printre flori şi mă trântea în iarbă, lăsând soarele puternic să-mi invadeze faţa. Stăteam în hamac şi îmi citea poezii, încercând să mă facă să-l plac pe Eminescu. Dar nu reuşea decât să facă să-mi placă el mai mult.

În lumea asta schiloadă şi tembelă, el aducea un sens cuvântului împreună, cu doar un zâmbet.
Doi ani, au trecut uşor. Păstrasem imaginile în batiste brodate, fără să schiţez niciun gest. Nu era loc de păreri de rău sau regrete. Nu-şi găseau locul în autobuzul acela plin de oameni zgomotoşi. Am păşit cu încredere pe piatra cubică din gară, lăsându-mi toate sentimentele pe scaunul de la geam.
Gările sunt mereu pline de oameni trişti. Oameni care nu ştiu de unde vin şi unde se duc, oameni încărcaţi până la refuz de resentimente şi amintiri. Eu ştiam de unde vin, şi tocmai de aceea nu-mi păsa unde mă duc. M-a privit câteva secunde în ochi, marcând sfârşitul extrem de brutal. N-a spus nimic.

Am rămas pe peron, aproape absentă. După câteva minute de vuiete de locomotive, m-am întors acasă. Casa era goală. Eu eram goală.

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Sunt bine

Stând la o ţigară şi-un pahar de vorbă cu un prieten, mi-a spus că noi, femeile, minţim mai mult decât bărbaţii. C-o facem inocent şi aproape fără să ne dăm seama, e altceva, dar în fond tot minciuni sunt.

Citisem cândva că oamenii spun în medie cam 3 minciuni pe zi, deci aproximativ 1095 pe an, iar cea mai des întâlnită este “sunt bine”. Sunt bine când mă doare capul sau când mă sâcâie ulcerul, sunt bine când am prea multă treabă şi prea puţin timp, sunt bine când nu găsesc niciun motiv dimineaţa să mă dau jos din pat. Tot bine sunt şi când sufăr, sunt chiar si mai bine când mă turmentează un milion de gânduri masochist de dureroase. E simplu aşa. E uşor şi comod şi aproape că încep să cred şi eu – că ştim cu toţii că e un fel de-a spune, e cu totul altceva. Nu vrem să ştim cu adevărat ce simte şi ce crede omul de lângă noi. “Sunt bine” e un fel de “ştiu că nu-ţi pasă şi nu-mi pasă că nu-ţi pasă, dar apreciez că m-ai intrebat”. Acum câteva luni, şi eu “eram bine”. M-a întrebat A. anul trecut, spre final de sodomie sentimentală, cum sunt. Dacă n-aş fi spus că sunt bine, probabil i-aş fi zis:

“Cum sunt? Vrei să ştii cum sunt? Sunt abandonată într-un spasm nevrotic de mânie controlată. L-aş călca în picioare, l-aş strivi sub greutatea anilor ce mi i-a surpat in cearcăne. Dincolo de orice urmă de regret, l-aş lăsa zbătându-se în mizeria vinovăţiei. Nu-l iert. Nu pot, şi chiar dacă aş putea, n-aş vrea… şi cu toate astea, mă întorc mereu. E o buclă dureroasă ce se repetă la infinit, nu mă pot opri, sunt hipnotizată, imbecilizată, îndoctrinată. Mi-a plămădit în pântece un cult, şi-am aderat la el orbeşte. E aberant sentimentul ăsta ce mă încearcă, cum că e nedrept să-l extirp din viaţa mea. De ce-ar fi? Ştii tu cât de obositor e războiul acesta dintre a şti ce trebuie să fac şi greutatea de-a o face efectiv? De unde să iau atâta sânge rece încât să se coaguleze-n nepăsare? Sunt intrigată. Sunt obosită. Sunt o hidoşenie a naturii.”

Am ales în schimb să spun că sunt bine. Oamenii nu vor să-ţi audă demonii horcăind. Am minţit? Desigur… Mi-am crezut minciuna? Oh, cât mi-am crezut-o. Poate minciuna aceea nevinovată m-a condus să uşor şi sigur pe drumul corect. Trebuia cumva, oricum, să ajung să fiu bine. Astăzi mi-e groază de locul acela din interiorul meu unde ştiu că stă închis un monstru hidos care face parte din mine. Mi-e groază de gândul că dacă renunţ la el, voi rămâne cu-n mare gol pe care n-am să-l pot umple cu nimic.

Cicatricile pe care le purtăm sunt doar semne că, la un moment-dat, am considerat că merită să luptăm pentru ceva. Dar mă întreb eu aşa, in liniştea sâmbetei şi-n miros de cafea, să fi meritat oare?

Sunt bine.